Redactia
În lipsa unei educaţii alimentare corecte, ne creştem copiii în funcţie de prejudecăţile cu care am crescut şi, din păcate, renunţăm treptat şi la puţinele obiceiuri sănătoase moştenite, avertizează medicul nutriţionist Mihaela Bilic.
Specialistul ne-a vorbit despre greşelile pe care le facem lăsându-ne seduşi de abundenţa opţiunilor, fie că este vorba despre mâncare sau informaţii greşite, fie despre trenduri pescuite de aiurea.
Apreciatul medic nutriţionist Mihaela Bilic a lansat o nouă carte, la editura Curtea Veche, de data aceasta un „Abc de nutriţie” adresat copiilor, dar recomandat şi părinţilor, un adevărat manual cu informaţii de bază pentru oricine vrea să înţeleagă ce înseamnă firesc şi bun-simţ când vorbim despre ceea ce mâncăm.
Medicul specialist ne-a vorbit cu această ocazie despre cât de important este să păstrăm măsura şi bunul-simţ în privinţa alimentaţiei, tocmai pentru a le oferi copiilor noştri şansa construirii unei relaţii pozitive cu mâncarea, pe termen lung.
Nutriţionistul vorbeşte fără menajamente şi despre ipocrizia de care adulţii dau dovadă atunci când au pretenţia ca un copil să mănânce sănătos, în timp ce stilul lor alimentar este dezechilibrat şi haotic.
Adevărul: De ce aţi simţit nevoia să scrieţi o carte de nutriţie pentru copii? Sincer, titlul cărţii, „ABC de nutriţie”, modul în care este structurată informaţia şi în care este prezentată, într-o manieră captivantă pentru un copil, m-a făcut să mă gândesc la câtă nevoie ar fi de ore de nutriţie incluse în programa şcolară.
Mihaela Bilic: Cred că în primul rând a fost vorba despre dorinţa mea de a ajunge informaţia corectă la mame, pentru că de-a lungul activităţii mele a văzut că sunt blocate în tot felul de prejudecăţi şi că informaţiile la care au acces sunt înrădăcinate atât de adânc în conştiinţă încât este foarte greu să le schimbi.
A: Poate şi pentru că venim după 50 de ani de comunism, în care relaţia cu mâncarea era una de supravieţuire, din moment ce nu prea aveai din ce să alegi? Iar acum avem prea multe la dispoziţie, dar nu ştim ce şi cum să selectăm pentru binele nostru?
M.B.: Cred că dacă ne-am fi păstrat tradiţiile ar fi fost mai bine. Am constatat cu mâhnire şi îngrijorare că tradiţiile au fost uitate şi nesocotite. Aproape că vrem să ne dezicem de perioada aia în care am suferit. Şi acum a venit abundenţa asta şi avem impresia că produsele astea noi sunt mai bune decât ale noastre, pe care le percepem ca depăşite.
Ajungem să credem că ciorba şi mămăliga cu brânză şi smântână sunt mult prea banale ca să fie valoroase, aşa că suntem înclinaţi să adoptăm tot ce vine din exterior, nu numai produsele, ci şi informaţiile.
Mult prea des mamele nu-şi dau seama că moda asta nu e un lucru tocmai fericit, pentru că ce este bun astăzi, mâine nu mai este bun. Şi dacă pentru un adult este altceva, nu poţi să-i aplici şi unui copil toate bazaconiile care se descoperă azi şi mâine sunt infirmate.
De asta m-am gândit că e o cale bună să mă adresez copiilor. Toată cartea am conceput-o pe un ton pozitiv, pentru că nu le poţi vorbi copiilor despre mâncare folosind termeni negativi, ca nesănătos, periculos, toxic, pentru că lucrurile astea afectează profund nu numai încrederea, ci şi starea de bine.
Un copil are marea şansă să se nască neparazitat de toate aceste prejudecăţi şi trebuie îndemnat într-un mod firesc nu numai să mănânce diversificat, ci să aibă o relaţie pozitivă cu mâncarea: să-şi respecte senzaţia de foame şi de saţietate, să mănânce cu restul lumii la masa, nu să stea singur în faţa unui televizor, să nu folosească mâncarea pe post de pansament emoţional sau ca jucărie când se plictiseşte.
Dacă nu învăţăm încă din copilărie să facem lucrurile astea firesc, instinctiv, plecăm în viaţă cu un fel de handicap. Vom duce o luptă care va dura întreaga viaţă şi din care nu vom ieşi învingători. Un copil supraponderal sau obez trece prin viaţă cu un bagaj de celule adipoase care nu mai mor niciodată.
A: De ce este atât de important modul în care se formează în primii ani de viaţă acest strat de celule adipoase?
M.B.: Pentru că ne naştem cu un număr de celule adipoase şi ele se multiplică până la pubertate, dar şi după aceea, la infinit. Şi, odată multiplicate, nu mai mor niciodată. Mai mult de atât, ele secretă un hormon numit leptină care practic ţipă de foame. Deci odată ce am fost graşi este foarte greu să mai mâncăm echilibrat, instinctiv, şi să ne abţinem ca să rămânem slabi.
Este o luptă la care suntem condamnaţi pe viaţă, odată ce am avut probleme de greutate. Şi dacă adulţii ţin cure de slăbire, în cazul unui copil este periculos acest lucru. Mă întristează că există medici care prescriu cură de slăbire la copii.
Nu se face asta pentru că se strică definitiv relaţia copilului cu mâncarea. Un copil trebuie să se mişte, trebuie să fie diminuate porţiile, mai ales că de multe ori se ajunge în situaţia asta nu din vina copilului, ci dintr-o relaxare sau indiferenţă a părinţilor, care adesea compensează absenţa lor cu tot felul de rasfăţuri alimentare.
De aceea, în casă, toată familia trebuie să mănânce sănătos şi echilibrat. Nu copilul mănâncă dietetic şi echilibrat, iar restul lumii mănâncă cu totul altceva. Copilul trebuie doar să aibă o porţie mai mică, în rest toată lumea trebuie să mănânce la fel.
Mâncarea nu trebuie diabolizată, nu trebuie forţat şi nu trebuie să-i interzicem lucruri, pentru că din curiozitate va fi tentat să încerce. La fel, părinţii trebuie să fie atenţi la ceea ce îi place copilului să mănânce, dar nu să-i ofere alternative care nu sunt bune, pentru că noi ajungem să-l stricăm. Trebuie să existe reguli.
Problema este că mamele, din dorinţa de a face ca mâncarea copilului să fie mai sănătoasă, îl izolează.
Şi nu degeaba se spune că copiii sunt oglinda părinţilor, pentru că ei vor face lucrurile cum le văd la părinţi, nu cum li se spune să le facă. Tot ce înseamnă argument verbal nu este convingător, pentru că el va face ceea ce vede că faci tu.
Aşa că nu ar fi rău ca şi părinţii să mănânce mai bine de dragul copiilor. Sunt mame care spun că vor ca copilul lor să mănânce dovlecel, dar ele urăsc dovlecelul şi nu ar pune gura pe aşa ceva. Cum să creadă vreodată că va accepta copilul ? Suntem ipocriţi şi copiii nu ne lasă să ne minţim singuri. De aceea este frumos rolul lor. Ne arată exact ceea ce facem greşit.
A: Totuşi, copilul iese din familie, merge la prieteni, vede că alţi copii mănâncă ceea ce lui nu i se oferă acasă ori i se interzice. Cum procedează părintele în acest caz?
MB: Lucrurile nu trebuie să fie dramatizate, spuse pe un ton excesiv, ci trebuie explicat că sunt lucruri care trebuie mâncate mai rar şi altele care sunt alimente de baza, pe care le mâncăm în fiecare zi sau de mai multe ori pe zi, şi va înţelege în timp că lucrul ăla este o excepţie.
Trebuie să le permiţi să mănânce şi astfel de alimente, dar într-un cadru organizat şi cu o anumită frecvenţă. Este utopic să crezi că nu se va atinge niciodată de ceva anume.
Pe de altă parte, în casă trebuie să se mănânce în 80% din timp lucruri banale, rudimentare, să vezi că sunt materie primă: lapte, brânză, carne, ouă, peşte, legume, fructe. Cât mai mult neprelucrat, cât mai mult gătit în casă. Lucruri care ţin de firesc şi de bun-simţ.
Este mâncarea pe care o mâncam şi noi când eram copii, când nu găseam atât de multe alimente ambalate şi prelucrate. Industria alimentară nu le face neapărat mai nesănătoase, dar sunt extrem de concentrate, foarte multe calorii concentrate într-un volum mic. Aşa că nici nu trebuie să mănânci mult ca să te îngraşi.
A: Facem greşeli în alimentaţia copiilor încâ de când se nasc, de multe ori fără să realizăm unde greşim. Iar un exemplu înţeleg că apare odată cu diversificarea, începută de multe ori cu sucuri de fructe.
Gustul dulce este ceva ce preferăm cu toţii, dar răbdarea şi atenţia părintelui, perseverenţa lui trebuie să depăşească reticenţa copilului. Pentru că e normal să fim reticenţi faţă de ceva nou, iar asta nu înseamnă neapărat că nu-i place, ci e vorba despre faptul ca nu este obişnuit cu el.
De aceea, trebuie să-l educăm şi la capitolul gust, pentru că tot ce este dulce va fi acceptat cu uşurinţă. De exemplu, a bea suc de fructe în loc de apă este ceva ce orice copil va prefera. Inclusiv americanii au fost mari fani fructe, de se ajunsese ca mamele să fie practic obligate să le dea copiilor câte 2 sau 3 gustări pe zi cu fructe.
Iar acum medicii lor pediatrii repetă la infinit că un pahar de suc proaspat de fructe, de fresh, este egal cu unul de bere. Adică nu e de glumă cu sucul de fructe, fie el şi proaspăt. Copilul trebuie să mănânce fructul ca atare, mestecat cu tot cu pulpă.
Când i-l dai sub formă de suc, cantitatea de fructoză absorbită este mult mai mare. Important este să reţinem că fructele, faţă de legume, nu sunt la fel de valoroase.
